Ansamblul centrului istoric Sibiu În cadrul municipiului Sibiu, centrul istoric se constituie ca o entitate compactă, uşor lizibilă în structura oraşului. El se dezvoltă pe două terase, o parte în lunca râului Cibin (Oraşul de Jos) şi o parte pe o terasă diluvială (Oraşul de Sus). În cadrul centrului istoric se deosebesc patru incinte fortificate a căror formă şi întindere explică structura oraşului - incinta I, Cetatea iniţială, incinta II, Extinderea cetăţii iniţiale, incinta III, Oraşul de Sus, incinta IV, Oraşul de Jos. Fiecare incintă avea trei porţi. Pe măsura extinderii suprafeţei, unele porţi au devenit puncte de articulare între zonele oraşului. În extinderea sa maximă, Sibiul avea în total patru porţi spre exterior, dispoziţia acestora fiind legată de traseul preexistent al unor drumuri de tranzit: Poarta Turnului (Sagtor), Oraşul de Jos, Poarta Ocnei (Burgertor), Oraşul de Jos, Poarta Guşteriţei (Elisabethtor), Oraşul de Jos, Poarta Cisnădiei (Heltauertor), Oraşul de Sus. Centrul oraşului incipient s-a găsit în Oraşul de Jos, el fiind format din mai multe spaţii specifice. Cu timpul centrul localității s-a mutat în Orașul de sus, unde a apărut, treptat, un ansamblu de pieţe care constituie actualul centru istoric. Format din mai multe spaţii mari, legate prin modul lor de articulare, prin multiple pasaje, ele constituie un spaţiu continuu, cu specific unic. De importanţă majoră pentru configuraţia oraşului este ansamblul pieţelor centrale, apărute ca spaţii arhitecturale închegate în prima jumătate a secolului al XIII-lea, primind însă forma lor actuală mult mai târziu. Cel mai vechi dintre aceste spaţii este Piaţa Huet. Ea s-a format din incinta I a cetăţii, pentagonală, a Bisericii Parohiale Evanghelice de azi. În prima jumătate a secolului al XIII-lea aceasta a fost înconjurată de întărituri relativ slabe, din lemn şi pământ, dar, după invazia mongolă din anii 1241/1242 a fost reconstruită din materiale trainice. În afară de biserica centrală, apărută şi mărită în multe etape succesive, au existat, în piaţă, mai multe capele, dintre care o rotondă romanică (demolată în secolul al XVII-lea) şi două sau trei capele gotice, dintre care una s-a păstrat parţial până azi. Tot din acest ansamblu mai fac parte clădirea Colegiului Naţional Samuel von Brukenthal, construită în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, cu o scară interioară şi o aulă monumentală, Casa Parohială, a cărui corp principal a fost construit începând cu secolul al XIV-lea şi până în anul 1502, precum şi alte construcţii de mai mică importanţă. Acestea se găsesc pe perimetrul pieţei. În schimb, există o statuie a episcopului Georg Daniel Teutsch (episcop şi istoric), executată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi amplasată, relativ central, în faţa portalului principal al bisericii. La scurt timp, s-a ridicat în jurul bisericii, un gard de fontă care structurează azi spaţiul liber. Curând după realizarea incintei bisericii, a fost delimitată şi o incintă secundară (incinta a doua) situată lângă aceasta: Piaţa Mică de azi. Încercându-se, la data realizării ei, o mărire a suprafeţei utile şi, totodată, păstrarea unui contur închegat, favorabil apărării, incinta a primit o formă semilunară. Pe acest contur s-au realizat în secolul al XIII-lea, ziduri şi turnuri de apărare. Chiar la începutul veacului următor, s-au executat zwingere, prin dublarea acestui zid. Totodată, s-a ridicat în interiorul incintei prima construcţie – primăria oraşului. Din secolul al XIV-lea au fost realizate pe perimetrul spaţiului şi alte construcţii – mai ales hale de breaslă. Incinta devenind piaţa comercială principală a oraşului şi totodată un spaţiu arhitectonic, s-a pus, implicit, problema controlării spaţiului arhitectonic. Pentru îndeplinirea acestui deziderat a fost realizat în secolul al XV-lea o aripă centrală, care a structurat ansamblul în două spaţii distincte, dintre care, unul a fost împărţit, la rândul lui, prin amplasarea unei fântâni, în două părţi. În sfârşit, în secolul al XIX-lea s-au reunificat aceste părţi prin demolarea aripii centrale şi a fântânii. Cel de al treilea spaţiu public monumental este reprezentat de Piaţa Mare. Aceasta a apărut ca "piaţă transversală" prin parcelarea parţială a unei pajişti intravilane, de lângă fortificaţiile cetăţii (incinta a II-a). Astfel, aceste întărituri au format mult timp una din laturile pieţei, determinând, în bună parte, însăşi forma ei generală. Iniţial, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, doar frontul opus a fost format de case, pentru ca, în următorii o sută de ani, să se construiască şi fronturile laterale. O schimbare importantă a configuraţiei spaţiului a intervenit în secolul al XV-lea prin ridicarea în dreptul fortificaţiilor cetăţii a unor construţii, mai ales publice. În locul celor din urmă s-a ridicat, începând din 1727, o biserică catolică, cu un colegiu iezuit alăturat, modificându-se astfel raportul între importanţa construcţiilor diferitelor fronturi ale pieţei. Înlăturarea unor construcţii cu caracter provizoriu, a statuii medievale a lui Roland şi ridicarea unei statui a Sf. Nepomuk, realizarea unui grilaj în jurul unei fântâni mai vechi, mutate, precum şi a Palatului Brukenthal au dat întregii pieţe o conotaţie barocă. Pe lângă aceste pieţe mari au apărut piaţete la intersecţia unor străzi, dintre care cea mai interesantă este Piaţa Aurarilor. Formând puncte nodale ale structurii urbanistice, ele au cunoscut schimbări în măsura ocupării în tot mai mare măsură a teritoriului din interiorul localităţii – respectiv a spaţiului din dreptul vechiului spital (conturându-se piaţa din dreptul străzii Turnului şi Dragoner), dar şi prin construirea respectiv demolarea centurilor de apărare dintre cele două părţi ale localităţii (Piaţa Aurarilor şi piaţa din dreptul Mănăstirii Ursulinelor). Pentru uşurarea circulaţiei şi pentru asigurarea nevoilor de apărare, legăturile între Oraşul de Sus şi Oraşul de Jos au cunoscut în decursul timpului o serie de schimbări, creându-se unele rampe şi scări noi, desfiinţându-se altele. Au existat schimbări multiple, care nu au afectat, totuşi, valenţele estetice ale acestor legături. Unele dintre aceste legături sunt deosebit de spectaculoase. La capătul străzii Turnului, denivelarea este preluată printr-o scară ce ajunge în Piaţa Huet, pe sub turnul de poartă al primei incinte, iar spre sud se formează Pasajul Scărilor (Pempflingergasse), îndreptându-se în pantă spre Primăria Veche. Fronturile lui sunt mărginite spre est de zidurile înalte ale primei centuri de fortificaţie, întărite în decursul timpului, iar spre vest de un şir de case modeste, cele două fronturi fiind legate prin arce butante. În prima jumătate a secolului al XX-lea, partea superioară a acestui pasaj a fost transformat în scară care se termină, ca înainte, în dreptul unui turn de poartă al incintei a III-a, sub şi lângă care se intră în Oraşul de Sus. Legătura dintre strada Ocnei şi Piaţa Mică se face printr-o rampă delimitată de două ziduri de sprijin înalte, legate printr-un pod de fontă, Podul Minciunilor – azi unul dintre simbolurile oraşului. Formele închegate ale ansamblului pieţelor centrale – rezultate, în fond, din planimetria cetăţii – precum şi legăturile dintre aceste pieţe care, în ciuda denivelărilor accentuate ale terenului, constituie un ansamblu deosebit de închegat, ilustrează, în mod paradigmatic, urbanismul medieval din sud-estul Europei Centrale, în evoluţia lui.
